Am vorbit săptămânile astea în tot felul de conjuncturi cu oameni care s-au mutat în străinătate, cu prieteni care s-au mutat din provincie în București, cu tot felul de oameni care au luat decizii grele pentru a-și asigura o viață mai bună, o carieră mai promițătoare, mai multă satisfacție. Am vorbit cu oameni care au plecat de la nimic, cu zero șanse și au reușit să își găsească calea, despre cât de greu e să reușești ceva în viață și cum totul se face cu sacrificii. Și cum de cele mai multe ori, când te uiți în urmă, nu doar că nimeni nu știe prin câte ai trecut și cât de greu ți-a fost să te descurci, dar și tu uiți, și uneori ar fi bine să îți mai reamintești.
Cu toți cei cu care am vorbit, fără excepție, am agreat că întotdeauna, pentru a ajunge la mai bine, trebuie să depui foarte mari eforturi, uneori să te chinui singur, să nu ai bani până ajungi să ai, să mănânci ce poți și să tragi tare. Cu somn puțin, cu multă muncă și, de multe ori, cu prețul sănătății.
Și ce e interesant e că după ce am făcut aceste sacrificii nici nu ne mai dăm credit pentru reușite.
Fac parte din acea categorie de oameni care nu și-a permis niciodată să meargă la meditații, ba chiar din cauza asta era cât pe ce să nu iau bacul. Lucram la o florărie, câte 12 ore pe zi, în timp ce învățam pentru examene, în timp ce alți colegi de liceu învățau în liniște, acasă.
Fac parte din acea categorie de oameni care abia și-a permis să se înscrie la facultate, provin dintr-o familie în care zilnic se întâmplau scandaluri. Abia apucam să dorm nopțile și să merg la școală, ma mir și eu cum de puteam să învăț așa de bine.
Am trăit mai toată viața într-o familie monoparentală, cu o mamă singură, care a făcut pe dracu’n patru să se asigure că avem întotdeauna ce ne trebuie. Și oricât ar fi fost de greu, nu ne-a lipsit niciodată nimic din ce ni se cerea la școală, nu am umblat murdari, ruptoși sau flămânzi pe stradă. Cum făceam, cum nu făceam, plăteam întotdeauna fondul școlii sau al clasei, aveam rechizite, chiar dacă nu de cea mai bună calitate.
Așa că nu pot, mi-e greu să înțeleg când oameni care au avut totul în viață de plâng de circumstanțele în care se găsesc. Mai ales când sunt atâția oameni care au plecat de jos, cu nicio șansă, și au reușit să se pună pe picioarele lor.
Și îmi pare rău, și sunt foarte empatică, și înțeleg problemele, dar ce nu înțeleg e determinismul, să te plângi, să greșești și să tot mergi înainte la fel. Și intru așa într-un conflict mental cu mine, că ar trebui să fac tot ce pot ca să ajut, dar pe de altă parte instincul îmi spune că ăsta nu-i momentul bun, că spre alte feluri de situații ar trebui să mă direcționez. Că nu spre asta trebuie să îmi direcționez resursele. Noroc că am oameni lângă mine care mă ajută să văd calea cea bună.
Poate că sunt dură și neînțelegătoare, dar cred în liberul arbitru și în forța propriei voințe. Și cred că ține doar de noi să ne eliberăm de drame, să ne facem ordine în viață și să alegem calea liniștită, sănătoasă. Iar dacă vă aflați într-o altă situație, nu vă lăsați, luptați, munciți, faceți pe dracu’n patru să ieșiți de acolo, să reușiți, că sunt atâtea dovezi că se poate. Până nu ai luptat, până nu ai tras tare, nu ai voie să te plângi că ai lăsat să ți se întâmple.
Vezi aici ce alte articole am mai scris.