Am trecut prin traume pe care multi nu le-ar intelege niciodata. Iar asta ma bucura… ca inseamna ca viata lor a fost una mult mai buna si mai normala decat a mea.
Cand vorbim despre traume, am trecut prin 8-9 din cele categorisite de psihologie ca traume din copilarie care iti reduc speranta de viata.
Studiile arata ca indivizii care au avut 6 sau mai multe traume in copilarie au o speranta de viata cu 20% mai mica decat ceilalti. Pentru ca stres, cortizol, somatizare – boli create din cauza lor.
Yeaaa, that’s me.
O veste buna: cei care au suferit mai putine traume pierd mai putini ani de viata.
Si terapia scade riscul asta.
Mult timp, cat am fost nevindecata, traumele astea ma faceau sa ma simt extrem de singura si mai ales neinteleasa.
Ceea ce ma facea sa ma insingurez mai tare. Si se manifestau si la munca:
– nu ceream ajutorul
– ma incarcam prea mult crezand ca fac prea putin
– credeam ca nu sunt suficient de buna, de rapida, de eficienta
– credeam ca nu merit ceva mai bun
– credeam ca e normal sa accept tot felul de abuzuri, ca asa imi cresc rezilienta
Pana nu ai trecut prin asta, e aproape imposibil sa intelegi in cate feluri iti afecteaza trauma creierul, simturile, limitele personale, relatiile cu oamenii si contactul cu ei.
Si in cate feluri ai dezvoltat mecanisme de supravietuire care ti-au accentuat parti din tine de care mai apoi nu mai ai nevoie.
Si pentru care faci apoi mii de ore de terapie si introspectie pentru vindecare.
Cum e pentru ceilalti?
E multa incarcatura in relatia cu un om care a fost profund traumatizat de la o varsta frageda si in mod continuu timp de 20 de ani.
Mai ales in procesul de vindecare.
Pentru ca nu accepta relatii de suprafata, superficiale, pentru ca i se pare un bullshit sa se prefaca zilnic ca e happy-happy-joy-joy.
E greu sa contii asa o relatie, pentru ca nu poti cuprinde uneori nici macar o picatuta din cat a experimentat acel om.
E greu si sa nu te comporti intr-un mod invalidant cateodata. Pentru ca, de unde sa stii?!
Cealalta perspectiva?
E bine si sa stii pentru tine cat iti face sau nu bine sa fii un aceasta relatie, cat te poti expune la durerea lui, ce iti iei tu din relatia aia, la ce te ajuta, si sa decizi sa te retragi temporat atunci cand te copleseste, cand ai internalizat prea mult, cand ai nevoie de spatiu.
Responsabilitatea vindecarii ii revine celui traumatizat. Doar el se poate salva pe sine.
Si e normal sa fie asa. Indiferent cate sfaturi sau cata dorinta ai de a-l salva.
In acelasi timp, sa nu uitam ca iubirea si acceptarea vindeca, dar atat cat pot ele.
Si vindecarea altcuiva nu e responsabilitatea ta. Poate aveai nevoie sa auzi asta.
Ti-o spun eu, un om care s-a confruntat cu depresie, anxietate, insomnii, atacuri de panica la cel mai inalt nivel.
Fa ce e aliniat cu tine in primul rand, fiind fidel nevoilor, dorintelor si resurselor tale.
Si fii empatic si iubitor, atat cand o poti face.
In limitele tale.
Nu dintr-un rol de salvator.
Categories