Am promis că o să scriu pe blog despre lucrurile dificile, că nu mă feresc.
Săptămâna asta a fost una confuză pentru mine, sau chiar ultima lună, să zicem așa.
De trei-patru săptămâni sunt în căutarea unui nou job. Mi-am propus să îmi dedic mai mult timp mie, și pentru prima dată în trei ani de zile simt că fac cu adevărat ceva pentru mine.
Sunt foarte împlinită, mă simt mulțumită de noua mea viață, mă simt bine, și văd rezultate.
Am reușit în câteva săptămâni mai mult decât am reușit în toți ultimii mei trei ani de viață. Mi-am reconstruit blogul, am reușit să-mi fac curajul să scriu articole din zona mea profesională, de comunicare, și să scriu despre lucrurile care mă frământă, am reînceput să postez constant pe Linkedin, am început un program în care mentorez tineri studenți la comunicare, am fost invitată să susțin un training, am construit cursul pentru acel training, mă gândesc să dau startul unui proiect de scriere de povești personale și multe altele.
Am avut trei interviuri, din care la două m-au și acceptat, iar la două dintre aceste joburi nici măcar nu am aplicat. O grămadă de oportunități au apărut în viața mea într-un timp foarte scurt, doar pentru că am decis să fac lucruri și pentru mine.
Am dormit, am vizitat, am citit, am experimentat.
O grămadă de lucruri bune.
Simt că am lângă mine o grămadă de oameni, că mi-am construit relații frumoase cu prieteni și foști colegi pe care îi apreciez și mă simt apreciată. O grămadă de oameni m-au susținut, mi-au scris, m-au recomandat, mi-au spus ce vor să mai citească în rândurile mele. Nu m-am simțit deloc singură, și le sunt tuturor recunoscătoare. Vă mulțumesc că îmi sunteți alături.
Și totuși, vorbeam despre confuzie. Am reușit atât de multe lucruri într-un timp atât de scurt, dar simt că încă nu am făcut tot ce aș fi putut să fac pentru mine. Și m-am tot întrebat de ce.
E cumva haotic să te apuci să faci o grămadă de lucruri pe care nu ți-ai permis să le faci până acum. Parcă nu îmi mai ajunge timpul pentru câte idei am, pentru o listă infinită de posibilități pentru mine. O listă care abia acum se deschide și încep să se scurgă lucruri din ea, la grămadă, dezordonat, haotic, în multe planuri diferite.
Mi-a luat ceva timp până să îmi dau seama cum să le organizez pe toate. Atâtea proiecte personale și cu impact profesional. Inimaginabil! Cum? Când? Și cred în mine că pot să fac tot, dar…
Deși îmi dau seama că am făcut o groază de lucruri bune pentru mine, simt că încă nu mi-am permis să risc suficient, să am curajul să eșuez, să las esența mea să curgă în imaginație, dirijată apoi în mâinile și în acțiunile mele. Încă nu mi-am pus potențialul maxim la bătaie. Aici e de fapt confuzia. De ce nu îmi permit să fac tot ce știu că pot să fac pentru mine?
Simt că deși am făcut multe lucruri, încă nu mi-am dat șansa să văd cât de bună pot să fiu. Nu mi-am spus mie „all in”, așa cum de multe ori le-am spus-o altora, așa cum am făcut-o mereu la job, spre exemplu. Încă nu mi-am acordat încrederea pe care aș acorda-o altcuiva în poziția mea. Simt că încă nici nu am început, dar că mă descalific cumva, că poate nu sunt suficient de bună. Deși știu rațional că nu e așa.
Oricum ar fi, am decis că fac lucrurile mai departe, pentru că „curajul nu este absența fricii, ci înțelepciunea de a acționa în ciuda ei” (Colin Turner). Iar succesul uneori poate însemna și doar curajul de a face acel lucru. Chiar dacă nu reușești. Măcar atât știu despre mine. Că voi scrie, voi încerca, voi risca pentru mine.
Promisiunea mea pentru mine azi, e să pariez pe mine, să nu renunț, să îmi fie teamă și să fac totuși ce am în minte.
Și să las timpul să decidă dacă a fost sau nu bine.