Uneori raman surprinsa de cat de mult imi pot acoperi urechile pentru a nu imi auzi mesajele corpului. Cat de mult il pot ignora, cat de mult imi subestimez nevoile.
E un raspuns la trauma sa-ti neglijezi nevoile si sa diminuezi impactul si dimensiunea resurselor pe care le consumi ca sa faci fata unor situatii. Ca sa normalizezi ce nu mai poti sa duci. Ai nevoie sa te convingi ca parca, problema e la tine, la cat poti tu sa duci, nu ca e prea mult pentru oricine.
Purtam atatea poveri pe sufletele noastre, la inceput fragede, apoi batute de vremuri si de vant, incat uneori uitam cum se simte o inima dezgolita de poveri, usurata, libera.
Uitam cum se simte un spirit curat de interferente, de contaminari exterioare.
Si, de la cicatrici, pana si inima ni se rigidizeaza.
Si cand vrem sa ne reparam, uneori e atat de tarziu, ca nici nu mai stim de unde sa incepem. Si ustensilele sunt multe, si actiunile sunt grele si tratamentele sunt de durata.
Marea ma face intotdeauna sa ma simt libera. Mi se pare chiar mai speciala iarna.
