Am crezut ca nu o sa ajung niciodata sa traiesc pana la varsta 30 de ani. Nu puteam nici macar sa imi imaginez cum ar arata viitorul meu la 40 de ani.
Nu ma puteam vedea in viata in urmatorii doi ani. Tot viitorul mi se parea sumbru, viata mi se parea imprevizibila, iar ziua de maine nesigura.
Cand am implinit 20-21 de ani, aveam atatea lucruri stricate in corpul meu incat am crezut ca inevitabil nu voi rezista prea multi ani. M-am recuperat, s-a dovedit a fi neadevarat.
In dimineata zilei in care am implinit 28 de ani, m-am trezit in stare de soc, visasem ca aveam cancer la stomac (dupa vreo 5 ani de ulcer gastric). Eram la varsta la care a murit tata.
Mi-a zis un prieten ca numarul ala e unul important, in urma cu cativa ani, dar nu credeam poate impacta asa.
Era si primul an in care imi sarbatoream ziua de nastere cu o masa in familie. Asta dupa ce ani la rand imi inchideam telefonul ca sa nu ma sune lumea. Era prima data cand o zi din viata tuturor celorlalti imi era dedicata numai mie.
Imi era greu sa cred ca primesc si merit EU atata iubire.
Apoi am realizat ca ma uitam intotdeauna la tata ca la persoana care ar fi putut sa ma ghideze, de la care asteptam raspunsuri si maturitate in momentele complicate. Apoi am realizat brusc ca am devenit mai batrana decat tata. Ca eu sunt adultul acum, de mai bine de 2 ani.
Ca persoana la a carei experienta si grija ma indreptam, a trait mai putin decat mine. Ca va avea, pe zi ce trece, tot mai putina experienta decat mine. Ca eu trebuie sa fiu nucleul catre care sa ma indrept pentru validare.
A fost ca un semn clar ca trebuie sa ma bazez pe mine, ca eu am devenit adultul din relatia asta. Si ca asa voi ramane in continuare.
Imi e greu intotdeauna sa imi amintesc direct, fara un calcul, cati ani ar fi avut daca ar mai fi trait. Dar stiu ca merita oricand sa fac un calcul. 53 – 26 – 5.